Franța a făcut un pas legislativ care schimbă explicit felul în care este înțeleasă căsătoria în dreptul civil: o propunere de lege adoptată de Adunarea Națională în 28 ianuarie 2026 precizează că „comunitatea de conviețuire” dintre soți nu creează o obligație de a avea relații sexuale, iar absența sau refuzul acestora nu poate fi invocat ca motiv pentru un divorț bazat pe culpă. Textul a fost aprobat în primă lectură în plenul Adunării Naționale și rămâne de parcurs în Parlament pentru a deveni lege definitivă.
Miza nu este doar una de formulare juridică. Susținătorii inițiativei arată că această clarificare vizează o practică jurisprudențială veche, denumită în franceză „devoir conjugal” (așa-numita „datorie conjugală”), care a permis în practică ca refuzul întreținerii de relații sexuale să fie interpretat drept „vină” în procese de divorț. Propunerea urmărește să elimine zona de ambiguitate și să protejeze autonomia corporală și libertatea sexuală a fiecărei persoane din cuplu.
Ce prevede concret proiectul: fără „obligație de a avea relații sexuale”
Proiectul adoptat în Adunarea Națională completează articolul 215 din Codul civil francez cu un alineat explicit: viața în comun nu impune o obligație sexuală reciprocă între soți. În dezbateri și în raportul Comisiei pentru legi a fost reținut textul precis care este inserat în codul civil, pentru a înlătura interpretările ce ar transforma abstinența sau refuzul într-o datorie legală.
În plus, un articol separat prevede expres că divorțul pentru culpă nu poate fi întemeiat pe lipsa sau refuzul relațiilor sexuale. Practic, textul vizează eliminarea posibilității ca, în fața unui judecător civil, absența vieții sexuale să fie calificată drept „fault” și să producă consecințe civile (de exemplu, acordarea culpabilității și eventuale despăgubiri).
În raportul public al Adunării Naționale care însoțește inițiativa, „devoir conjugal” este descris ca o concepție care contrazice dreptul de a dispune liber de propriul corp și libertatea sexuală, adică dreptul de a consimți — sau de a nu consimți — la o relație sexuală. Raportul argumentează că normele civile ar trebui să fie coerente cu protecțiile penale și cu standardele europene privind respectul vieții private.
De ce a fost nevoie de o schimbare în lege, deși „datoria” nu era scrisă explicit
Atât în relatarea mass-media, cât și în documentele Parlamentului, se arată că ideea obligației sexuale nu figura în mod explicit în textele legale, dar a existat în jurisprudență: unele instanțe au interpretat „comunitatea de viață” ca incluzând și o „comunitate de pat”, ceea ce a creat precedente în care refuzul repetat al relațiilor intime a fost considerat un mancat ce putea justifica o hotărâre de divorț pentru culpă.
Raportul notează că, în această logică, refuzul relațiilor intime putea fi tratat drept fault civil și putea fundamenta un divorț pentru culpă, cu posibile consecințe patrimoniale sau civile asupra persoanei considerate vinovată. Textul legislativ propus urmărește tocmai să închidă această cale de reparație civilă bazată pe interpretări intruzive ale vieții intime.
Digi24 și alte surse evocă un caz cunoscut din practica franceză în care, în apel (în 2019), refuzul unei soții de a întreține relații intime a fost calificat de către o instanță ca fiind „fault”, ceea ce a condus la acordarea divorțului „bazat pe vină” în favoarea soțului. Acea hotărâre a fost ulterior contestată la instanțe superioare și, în cele din urmă, a făcut obiectul unei plângeri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Rolul deciziei CEDO și argumentul consimțământului
Momentul-cheie invocat de parlamentari a fost o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 ianuarie 2025 (cauza H. W. c. France), prin care CEDO a constatat că punerea în sarcina unei soții a unei „datorii” de a avea relații sexuale încalcă dreptul la viață privată și libertatea sexuală protejate de articolul 8 din Convenție. Curtea a arătat că consimțământul la căsătorie nu înseamnă consimțământ pe viață la raporturi sexuale și că orice act sexual neconsimțit poate constitui o formă de viol sau agresiune sexuală.
În relatarea publică a cazului se menționează că reclamanța, după epuizarea căilor interne de atac, s-a adresat CEDO, iar Curtea a reținut că practica judiciară franceză care tratează refuzul de sex ca „fault” contravine protecției drepturilor fundamentale; această decizie a fost invocată repetat în dezbaterile parlamentare ca argument pentru intervenția legislativă.
Raportul comisiei și deputații subliniază totodată necesitatea coerenței între dreptul civil și dreptul penal: în Franța violul conjugal este pedepsit de mult timp, iar prin legea adoptată la 6 noiembrie 2025 definiția penală a violului a fost revizuită pentru a centra infracțiunea pe lipsa consimțământului; astfel se consolidează cadrul de protecție pentru victime și se elimină incompatibilitățile de interpretare dintre planul civil și cel penal.
Declarații și impact: o clarificare cu miză simbolică și practică
Susținătoarea proiectului, deputata Marie-Charlotte Garin (Partidul Verzilor), a argumentat în plen că menținerea ideii de „drept” sau „obligație” conjugală ar echivala cu o validare colectivă a unui sistem de dominație a soțului asupra soției și a subliniat că „căsătoria nu poate fi o bulă în care consimțământul la sex este considerat definitiv.” Aceste formulări au fost folosite pentru a evidenția dimensiunea simbolică a intervenției legislative, pe lângă efectele juridice.
În același timp, în dezbatere s-a remarcat că, din punct de vedere practic, decizia CEDO și schimbările penale recente fac deja dificilă repetarea unor hotărâri similare; parlamentarii au spus însă că textul civil are valoare preventivă și procedurală, pentru a nu mai obliga părțile și instanțele la investigații intime inutile în procese de divorț.
Raportul Adunării Naționale susține că modificarea va ajuta la simplificarea situațiilor în care, în procesele de divorț, părțile aduc în fața judecătorului detalii intime pentru a invoca „datoria conjugală”, punând instanța într-o poziție intruzivă și delicată; legea urmărește astfel și reducerea riscului de victimizare secundară în procedurile civile.
