Deși se vorbește tot mai mult despre sănătatea mintală, mulți bărbați ajung încă greu la terapie — uneori abia după o criză sau după insistența partenerului. Dr. Stephen Blumenthal, psiholog clinician și psihanalist, descrie opt blocaje pe care le întâlnește frecvent în lucrul cu pacienți de sex masculin și explică de ce reticența nu indică neapărat absența suferinței, ci adesea lipsa unor instrumente pentru a o pune în cuvinte. Datele la care face trimitere — inclusiv faptul că bărbații sunt majoritari în statisticile legate de suicid — arată miza de interes public a subiectului.
„În cabinet, povestea se repetă”, spune specialistul: un bărbat vine inițial rezervat, apoi, după ce trece de primele obstacole, apare mesajul simplu și greu de rostit: „mă simt singur”. De aici pornește, de fapt, discuția despre ce îi ține pe mulți departe de ajutorul profesional.
De ce evită bărbații terapia: opt blocaje care apar des
Din observațiile sale, Blumenthal arată că bărbații constituie doar aproximativ o treime dintre cei care caută terapie în cadrul NHS (sistemul de sănătate publică din Regatul Unit). Explicația, spune el, nu stă într-un singur motiv, ci într-un amestec de educație, așteptări sociale și felul în care sunt construite multe servicii bazate pe discuție.
Primul obstacol: o orientare mai puternică spre acțiune decât spre vorbire. Specialistul susține că, în medie, băieții dezvoltă mai târziu anumite abilități verbale și emoționale și că femeile tind să folosească mai multe cuvinte în comunicarea cotidiană. Când apare suferința, mulți bărbați o exprimă mai degrabă prin comportamente — condus agresiv, conflicte, consum de alcool sau folosirea compulsivă a pornografiei — decât prin etichete precum „anxietate” sau „depresie”.
Al doilea obstacol: percepția că terapia este „feminizată”. Blumenthal explică faptul că multe forme de terapie prin discuție s-au dezvoltat pornind din experiențe și stiluri comunicative predominant feminine, iar accentul pe exprimarea directă a sentimentelor poate fi inconfortabil pentru unii bărbați. În locul dialogului față în față, unii răspund mai bine la abordări „umăr lângă umăr” — activități în echipă, terapie de grup, coaching sau mentorat — care permit apropiere cu mai puțină expunere emoțională.
Al treilea: riscul perceput al vulnerabilității într-o ierarhie. Dorința de a reuși și teama de pierdere a statutului îi pot face pe unii să asocieze vulnerabilitatea cu rușinea. Blumenthal descrie situații în care bărbații evită să ceară ajutor pentru disfuncții sexuale, preferând retragerea din relații în locul conversațiilor despre problemă.
Al patrulea: mentalitatea „mă descurc singur”. De la mituri culturale tradiționale până la idealuri moderne care glorifică autosuficiența, ideea că trebuie să rezolvi totul de unul singur rămâne puternică. Pentru Blumenthal, terapia începe tocmai cu recunoașterea că nu poți face totul singur; el subliniază că relațiile puternice și semnificative sunt esențiale pentru o viață bună și au efecte asupra sănătății comparabile cu alte măsuri importante de sănătate publică.
Al cincilea: „claustrofobia emoțională”. Unii bărbați tolerează exprimarea emoțiilor puternice doar în doze mici și au fost învățați să abordeze problemele mecanic: identific, acționez, rezolv. Când problema este profund emoțională, această strategie se blochează. În astfel de situații, spune Blumenthal, pot ajuta cadrele terapeutice și tehnicile practice pentru gestionarea simptomelor de depresie, atacuri de panică sau anxietate.
Al șaselea: amânarea până la criză. Specialistul consemnează un tipar în care pragul de a cere ajutor este ridicat, iar problemele se agravează până devin copleșitoare. Un exemplu din practica sa evocă un bărbat care a început terapia abia după decenii fără intimitate în relație și după ce partenerul a descoperit gesturi care semnalizau intenții suicidare.
Al șaptelea: frica de ce poate fi descoperit. Terapia presupune, de multe ori, confruntarea cu durere, vinovăție sau tristețe ascunse, iar teama că „se prăbușește” totul dacă sunt atinse anumite subiecte poate fi intensă. Blumenthal remarcă faptul că rușinea îi poate face pe unii să-și ascundă suferința, nu doar de ceilalți, ci și de ei înșiși.
Al optulea: lipsa modelelor. În discursul public apar relativ puțini bărbați care vorbesc despre terapie ca despre o întreținere de rutină — similar mersului la sală sau grijii pentru alimentație — și mai des exemple legate de crize sau reabilitare. În plus, subreprezentarea bărbaților printre profesioniștii din consiliere și psihoterapie poate întări impresia că serviciile „nu sunt pentru ei”.
De ce contează: vulnerabilitatea nu dispare dacă nu e numită
Blumenthal leagă tema vulnerabilității masculine de câteva repere generale: bărbații raportează, în anumite studii, niveluri mai scăzute de satisfacție în viață decât femeile și, susține el, reprezintă o proporție covârșitoare în statisticile legate de suicid și de problemele cu dependențele. În același timp, notează că, deși stigma persistă, majoritatea celor care au încercat terapia au raportat experiențe pozitive.
Pentru România, un studiu publicat în 2022, bazat pe date raportate de Institutul Național de Sănătate Publică pentru perioada 2017–2021, arată că, din totalul de 9.155 de decese prin suicid în interval, 84,70% au fost înregistrate la bărbați. Autorii semnalează totodată o tendință generală de scădere a numărului și ratei deceselor prin suicid în cei cinci ani analizați, cu variații între macroregiuni.
Ce poate face diferența la primul pas: „umăr lângă umăr”, nu presiune
În recomandarea finală, Blumenthal spune că, dacă vrei să ajuți un bărbat să facă primul pas spre terapie, e mai util să-i oferi conexiune și înțelegere — „umăr lângă umăr” — fără instrucțiuni, sfaturi sau critici. Mesajul adresat celor care ezită este clar: nu trebuie să ajungi în criză pentru a cere sprijin, iar a vorbi despre tine nu este egoist; poate, dimpotrivă, să contribuie la construirea unor relații mai bune cu cei apropiați.
