În România anilor ’50, doi oameni de știință au ajuns intens citați în presa vremii printr-o promisiune care părea să schimbe regulile vieții: ideea că bătrânețea ar putea fi tratată, iar oamenii ar putea trăi până la 150 de ani. Constantin I. Parhon spunea că cercetările sale arată că viața poate fi prelungită prin frânarea îmbătrânirii, iar Ana Aslan, directoare a Institutului de Geriatrie, vorbea despre o „viață normală” de 100–140 de ani, „și poate chiar mai mult”.
În același timp, Institutul de Geriatrie din București devenea un magnet pentru pacienți foarte vârstnici, iar unele povești – precum cea a lui „moș Maftei”, descris ca având 147 de ani – intrau în folclorul mediatic al epocii. Dincolo de aura de „miracol” a vremurilor, rămâne întrebarea ce se poate susține astăzi din acele afirmații și cum au fost privite ulterior tratamentele asociate cu procaine/novocaină, inclusiv Gerovital H3.
Ce susțineau Parhon și Aslan despre „tratarea bătrâneții”
Relatări din epocă redau declarațiile lui Constantin I. Parhon în care acesta caracteriza bătrâneţea drept „o boală, o stare patologică” şi susţinea că, pe baza unor experimente, viaţa poate fi prelungită „peste limitele obişnuite”. În aceleași relatări, Ana Aslan este citată afirmând că Parhon considera că bătrâneţea poate fi tratată şi că viaţa „normală” a omului ar trebui să se întindă pe 100–140 de ani. Aceste formulări apar în articole şi interviuri ale vremii, în contextul promovării cercetărilor şi tratamentelor dezvoltate la institut.
Parhon îşi păstra, totuşi, o precauţie intelectuală: se arăta încrezător în posibilitatea prelungirii vieţii prin frânarea unor procese biologice ale îmbătrânirii, dar respingea ideea unei „întineriri” totale, pe motiv că anumite transformări din natură sunt ireversibile.
În același context, relatările istorice arată că, la începutul anilor ’50, speranţa de viaţă în România era în jurul valorii de 60–62 de ani, mai mare la femei şi semnificativ mai scăzută decât în epoci ulterioare.
Institutul de Geriatrie: de la câteva zeci de pacienți la mii, în câțiva ani
Institutul de Geriatrie din București a fost înființat în 1952; în primii ani a fost legat de activitatea şi influenţa academicianului Constantin I. Parhon, iar ulterior a fost condus de Ana Aslan. Relatări din perioada respectivă menţionează că instituţia pornea cu puţin peste 20 de pacienţi, dar că, la mijlocul anilor ’50, tratamentele aplicate aici au atras un număr mult mai mare de beneficiari, inclusiv persoane trecute de 100 de ani, care deveneau, în acelaşi timp, şi subiecte de studiu.
Un studiu intern al institutului, condus sub coordonarea Anei Aslan, indica că în anii ’60 România înregistra aproximativ 400 de centenari, cifră consemnată ca rezultat al unui inventar demografic şi al observaţiilor clinice de atunci.
„Moș Maftei” și alți pacienți atipici, descriși de presa vremii
Unul dintre episoadele rămase memorabile în relatările epocii este cel despre un bătrân din comuna Osoi, din zona Clujului, cunoscut drept „moş Maftei”. Presa din 1955 scria că ar fi avut 147 de ani şi că Ana Aslan l-ar fi vizitat acasă: „Era înalt, încă în vigoare, drept ca un stâlp”. În materialele contemporane nu apar însă acte de stare civilă care să confirme aceste vârste extreme; informaţia circulă ca relatare jurnalistică a vremii, fără prezentarea unei metodologii de verificare a vârstei.
Tot în relatările epocii este menţionat „Iancu”, un bărbat care trăia într-o grotă la marginea satului Săcămaş (Hunedoara), despre care anumite cronici spun că ar fi fost adus la Bucureşti pentru teste geriatice şi că ar fi fost evaluat la circa 140 de ani. Aceste povestiri figurează în articole de epocă şi în relatări orale, dar lipsesc, în general, documentele oficiale care să le ateste exactitatea.
În acelaşi registru apar şi cazuri precum Vasile Rujoi, pădurar din Grădiştea de Munte, prezentat în 1955 ca având 107 ani şi încă activ, şi Ilie Stamate, cioban din Mehedinţi, căruia îi erau atribuite vârste foarte înaintate în diverse materiale (unele surse periodice menţionau, în anii ’60, cifre care ajungeau şi la 120–135 de ani). Astfel de relatări au alimentat imaginea publică a institutului şi a tratamentelor oferite acolo, dar rămân, în mare parte, martori ai unei epoci în care verificarea documentară era mai rară sau mai puţin riguroasă.
Gerovital H3, „H3” și controversele din literatura medicală
Ana Aslan este recunoscută istoric pentru dezvoltarea produselor denumite Gerovital H3 şi Aslavital, pe care le-a promovat ca terapii menite să încetinească procesele însoţitoare ale îmbătrânirii. În clinicile şi relatările de atunci, preparatul H3 – o formă stabilizată de novocaină/procaină cu anumiţi aditivi şi pH controlat – a fost descris ca având efecte „eutrofice” asupra unor semne ale îmbătrânirii.
Evaluările ulterioare din literatura medicală au conturat o imagine mai nuanţată. O revizuire sistematică publicată în 2008 (analiză de tip Cochrane) a concluzionat că dovezile pentru efecte dăunătoare sau pentru reacţii adverse asociate tratamentelor pe bază de procaine sunt, în ansamblu, mai solide decât dovezile pentru un beneficiu clar în prevenirea sau tratarea demenţei ori a declinului cognitiv. De asemenea, studii clinice controlate şi dublu-orb au arătat, în deceniile care au urmat, rezultate neconcludente sau absenţa unui efect ameliorativ sistematic: un studiu dublu-orb publicat în Journal of the American Geriatrics Society în 1975 a evaluat Gerovital H3 la pacienţi geriatrice spitalizaţi cu simptome organice şi a raportat, per ansamblu, lipsa unui efect ameliorativ psihologic sau fiziologic.
În paralel, alte investigaţii experimentale şi clinice din anii ’70–’80 au examinat mecanisme biochimice posibile (inhibiţia monoaminoxidazei, efecte asupra unor procese celulare) şi au produs rezultate mixte; concluzia critică a revizuirilor moderne rămâne că afirmaţiile larg mediatizate privind „întinerirea” nu sunt susţinute de dovezi clinice robuste şi că riscurile trebuie cântărite în raport cu beneficiile potenţiale.
