România are nevoie, în acest moment, de mai mult decât o listă de probleme interne: are nevoie de un orizont care să scoată societatea din pesimism. Ionuț Stroe, purtător de cuvânt al PNL, susține că politica externă poate deveni un astfel de instrument, dacă este coerentă și urmărește ținte clare. Într-o opinie publicată de Digi24, după discuții purtate la Strasbourg, Stroe spune că România este „ascultată” atunci când este „coerentă, serioasă și prezentă”. Ideea centrală: obiective externe ambițioase, comunicate și atinse, pot influența starea de spirit a unei națiuni, într-un context în care o parte mare a populației nu mai vede direcția ca fiind bună.
Stroe: „Traversăm… o depresie colectivă”. Cifrele invocate
În text, Stroe descrie o stare socială pe care o numește „pesimism generalizat, apropiat de o depresie colectivă”, afirmând că aceasta depășește simpla dificultate economică sau instabilitate politică.
El invocă date din sondaje recente care arată un nivel ridicat de nemulţumire: 76% dintre români cred că ţara merge într-o direcţie greşită, doar 19% consideră că direcţia este una bună, iar 63% se aşteaptă ca situaţia economică şi nivelul de trai să se înrăutăţească faţă de 2025 (doar 7% anticipează o îmbunătăţire). Aceste cifre sunt folosite în text pentru a ilustra amploarea pesimismului public şi pentru a susține apelul la obiective externe vizibile.
În acest climat, Stroe leagă creșterea discursului urii și a radicalilor de frustrare, frică și lipsă de perspectivă, susținând că extremismul „se hrănește” din aceste elemente și că, în lipsa unor mesaje clare despre viitor, oamenii vor fi atrași de mesaje „simple, agresive și false”.
De ce politica externă ar conta „mai mult decât credem”
Stroe argumentează că politica externă este, dincolo de percepția de domeniu tehnic și abstract, un instrument prin care statul poate construi „încredere, mândrie și direcție”. În viziunea lui, România ar avea nevoie „mai mult ca oricând” de obiective externe „ambițioase, clare și măsurabile”, care să transmită că țara „merge înainte” și „joacă într-o ligă serioasă”.
Ca exemplu, el aduce „pașaportul românesc”, pe care îl descrie ca „decent, dar nu excepțional”. Stroe afirmă că românii încă au nevoie de vize pentru state în care „multe alte națiuni europene intră liber” și plasează România în urma unor state precum Ungaria, Letonia, Slovacia, Malta, Grecia, Cehia sau Irlanda. În contextul metricilor internaționale, pașaportul românesc oferă acces fără viză în aproximativ 120 de ţări şi teritorii (la care se adaugă posibilităţi de obţinere a vizei la sosire pentru alte câteva zeci de destinaţii), în timp ce unele state europene au acces în peste 180 de destinaţii. Punctul lui este că pașaportul ar fi „mai mult decât un document de călătorie”, fiind „un indicator de încredere internațională, de stabilitate, de seriozitate a statului”. De aici, propunerea unui obiectiv explicit: România să ajungă „în topul mondial al puterii pașapoartelor”, lucru care ar presupune „muncă diplomatică, consecvență, credibilitate” și asumarea unei ținte mari, nu „merge și așa”.
Visa Waiver și OCDE, prezentate ca repere de ambiție și disciplină
În cazul programului Visa Waiver, Stroe spune că decizia SUA de a suspenda includerea României — pe care el o califică drept „temporară” — nu trebuie tratată ca un eşec definitiv, ci ca un semnal despre ce trebuie reparat. Din punct de vedere factual, Departamentul pentru Securitate Internă al SUA (DHS) a anunțat în primăvara anului 2025 revocarea desemnării României în program, iar pe plan bilateral rămân pași de reconstrucție a încrederii politice, susține el.
Ca termen de comparație, Stroe evocă evoluţia Ungariei: autorităţile americane au restabilit pe 30 septembrie 2025 statutul Ungariei în Visa Waiver, revenind la condiţii obişnuite de utilizare a sistemului ESTA (autorizări cu valabilitate de doi ani şi posibilitate de intrări multiple), după măsuri restrictive introduse în 2021–2023. Pentru România, Stroe vorbește despre nevoia unei abordări „lucide și pragmatice”, cu canale de comunicare adaptate actualei administrații de la Washington, unde ar conta „contactele politice, mesajele clare și demonstrarea utilității strategice”. El mai susține că ar fi esențială „reconstruirea încrederii politice” prin dialog direct și constant cu instituții americane relevante, precum DHS, Departamentul de Stat şi structurile de securitate.
Separat, aderarea la OCDE este descrisă de el ca „obiectiv strategic corect și deja asumat” de politicieni; Stroe susține că o astfel de aderare ar însemna politici publice mai bune, transparență, guvernanță şi predictibilitate, iar dacă România „se ține de plan și livrează”, beneficiile ar fi nu doar economice, ci și de imagine şi de încredere internațională.
Legătura cu extremismul: „nu propagandă, ci fapte”
În finalul opiniei, Stroe reia ideea că radicalii cresc nu pentru că au soluții, ci pentru că oamenii „nu mai văd luminița de la capătul tunelului” și li se pare că nu mai au perspective. În această logică, obiectivele externe clare, bine comunicate și atinse ar putea deveni o sursă de încredere publică, prin rezultate și direcție, nu prin „propagandă”.
Concluzia lui este că politica externă „nu rezolvă tot”, dar poate fi „scânteia de ambiție” necesară acum, iar un țel mare – precum recâștigarea accesului în Visa Waiver sau consolidarea statutului internațional – ar putea funcționa ca o ancoră pentru recâștigarea încrederii într-un moment pe care îl descrie ca fiind dominat de pesimism.
