Florin Barbu, ministrul Agriculturii, a reaprins astăzi dezbaterea sensibilă din agricultura românească: câte hectare ajung efectiv în exploatarea companiilor cu capital străin și ce semnificație juridică are această prezență. Afirmațiile de azi fixează proporțiile și, mai ales, diferența esențială dintre arendă și proprietate.
Mesajul central: aproape o treime din terenul arabil din România este lucrat, prin contracte de arendă, de companii străine, în timp ce proprietatea rămâne în mare parte la persoane fizice din țară. Această precizare schimbă perspectiva asupra unui subiect adesea prezentat în termeni alarmiști.
Ce a spus exact Florin Barbu, astăzi, 24 ianuarie 2026
Într-o intervenție televizată difuzată sâmbătă, 24 ianuarie 2026, ministrul Florin Barbu a indicat că persoane juridice cu capital din afara țării exploatează, prin arendă, aproximativ 26–28% din terenul arabil. A subliniat, în același timp, că ponderea persoanelor fizice străine în proprietatea arabilului este de circa 0,01% – o diferență de ordinul magnitudinii care explică tensiunea dintre percepție și realitate.
Ministrul a rostit și o frază menită să dezamorseze temerile recurente privind „plecarea pământului”: „Nu poate să plece cu terenul”. Ideea centrală este că vorbim despre arendă – drept de folosință temporară – nu despre transferul de proprietate în afara țării. În această logică, companiile respective rămân să producă pe teritoriul României și să plătească taxe aici.
Oficialul a mai precizat că proprietatea efectivă a terenurilor rămâne, în proporție de aproximativ 80%, la persoane fizice din România, care își cedează folosința prin contracte de arendă către operatori economici, inclusiv cu capital străin. Această clarificare separă net dezbaterea privind „vânzarea pământului” de funcționarea normală a pieței de arendă.
Contextul temporal este relevant: declarațiile au fost făcute și difuzate astăzi, 24 ianuarie 2026, în cadrul unei emisiuni televizate, fiind preluate apoi de multiple redacții. Astfel, informațiile prezentate sunt cele mai noi disponibile și vin pe fondul interesului public crescut față de piața funciară și siguranța alimentară.
Arendă versus proprietate: o diferență cu efecte reale
Arenda este, în esență, un contract prin care proprietarul cedează folosința terenului pentru o perioadă determinată, în schimbul unei plăți. Nu are ca efect transferul proprietății, ci permite unei exploatații agricole să lucreze pământul, să investească în cultură și să valorifice producția. Când dispare confuzia dintre arendă și vânzare, se schimbă și evaluarea riscurilor.
Din perspectiva economiei rurale, arenda a făcut posibilă comasarea folosinței unor loturi multiple, deținute de numeroși proprietari, în exploatații viabile economic. Acesta e motivul pentru care marii operatori – inclusiv companii cu acționariat străin – pot lucra suprafețe semnificative, deși proprietatea rămâne fragmentată la nivelul multor persoane fizice. Fără arendă, comasarea folosinței ar fi mult mai dificilă.
Pe termen mediu, stabilitatea contractelor de arendă influențează investițiile în tehnologie, rotația culturilor și calitatea solului. Operatorii au interesul să obțină randamente, iar proprietarii trebuie să se asigure că folosința nu degradează terenul și că plățile sunt corecte. De aici decurge nevoia de contracte transparente, termene clare și mecanisme de protecție.
Concluzia de politică publică este că dezbaterea nu trebuie purtată în alb-negru. O piață a arendei funcțională aduce capital și expertiză, cu condiția ca reglementarea să protejeze drepturile proprietarilor și să încurajeze bunele practici agricole. Aceasta este cheia prin care prezența unor companii străine în arendă poate rămâne un câștig net pentru economie.
Cazuri punctuale: familii mixte și exploatații foarte mari
Ministrul a prezentat și un exemplu ilustrativ pentru complexitatea reală din teren: la Timișoara, o familie mixtă – soț cu cetățenie italiană și soție româncă – deține 7.000 de hectare. Întrebarea „puteți spune că cele 7.000 de hectare sunt deținute de un străin?” expune felul în care statistica simplifică o realitate juridică și familială mult mai nuanțată.
Astfel de situații arată că eticheta „străin” nu surprinde întotdeauna miza economică și socială a exploatației. În practică, deciziile de investiții, angajările, parteneriatele locale și plata impozitelor se întâmplă în România, iar structura de proprietate poate include membri ai aceleiași familii cu cetățenii diferite.
Pe lângă familiile mixte, există și exploatații mari care operează prin rețele de contracte de arendă cu sute sau mii de proprietari individuali. Aici, principiile de bună guvernanță – raportări transparente, respectarea obligațiilor contractuale, grijă pentru resursa de sol – devin vitale pentru acceptarea socială a modelului de business.
În fine, exemplul din Timiș ilustrează și faptul că marile suprafețe pot fi gestionate în formule care nu echivalează cu „vânzarea României pe bucăți”, cum apare uneori în dezbaterea publică. Diferența dintre exploatare și proprietate nu e un detaliu semantic, ci centrul problemei.
Siguranță națională sau pragmatism economic? Răspunsul oficial
Întrebat dacă vânzarea/folosința terenurilor către companii străine constituie o problemă de siguranță națională – o temă ridicată insistent în spațiul public în ultimii ani – ministrul a răspuns tranșant: „Nu poate să plece cu terenul”. Cu alte cuvinte, discuția trebuie ancorată în natura juridică a arendei și în efectele ei economice concrete.
Argumentul suplimentar adus a fost că operatorii economici care lucrează terenuri în România produc aici, vând aici sau exportă din România și plătesc impozite și taxe în sistemul fiscal național. În plus, veniturile din arendă rămân la proprietarii români, contribuind la bugetele gospodăriilor rurale.
Acest cadru nu înseamnă că riscurile sunt inexistente. Concentrarea puternică a exploatării, presiunea asupra prețurilor de arendă sau nevoia de standarde uniforme de mediu rămân subiecte de monitorizat. Dar ele se gestionează prin reglementare, aplicare coerentă și transparență contractuală, nu prin confuzia conceptuală dintre arendă și vânzare.
În planul percepțiilor, fraze scurte și memorabile pot reechilibra discuția. Când publicul înțelege că „aproape 30%” se referă la folosință și nu la ieșirea proprietății din țară, anxietatea colectivă scade, iar dialogul despre randamente, investiții și protecția solului își găsește locul firesc.
Unde este piața funciară astăzi: prețuri și tendințe utile pentru context
Ultimele date statistice oficiale arată că, în 2024, prețul mediu al unui hectar de teren arabil în România a fost de circa 43.280 lei, în creștere cu aproximativ 4% față de 2023. Diferențele regionale rămân mari: între aproximativ 37.693 lei/ha în Nord-Est și 62.477 lei/ha în București–Ilfov.
Aceste niveluri de preț dau măsura mizei economice a arendei pentru proprietarii persoane fizice: o piață activă poate asigura venituri predictibile, inclusiv în zone unde fragmentarea loturilor sau îmbătrânirea populației rurale fac dificilă lucrul pământului în regim propriu. În același timp, pentru operatori, costul folosinței devine o variabilă strategică, alături de inputuri, logistică și acces la piețe.
Datele pentru 2024 confirmă amplitudinea acestor diferențe: București–Ilfov are cel mai mare preț mediu, de 62.477 lei/ha, iar Nord-Est cel mai mic, de 37.693 lei/ha. Evoluția anuală de aproximativ 4% completează acest tablou.
Aceste realități subliniază responsabilitatea autorităților de a menține reguli echitabile în piața arendei, pentru ca beneficiile să se împartă corect între proprietari, operatori și comunități. Fără transparență și monitorizare, avantajele economice pot fi erodate de practici care afectează calitatea solului sau coeziunea socială.
Declarațiile de astăzi ale ministrului reașază discuția pe baze factuale: circa 26–28% din arabil este lucrat, prin arendă, de companii cu capital străin, în timp ce proprietatea rămâne, covârșitor, la români. Înțelegerea corectă a diferenței dintre arendă și vânzare permite politici publice mai bune și un dialog mai lucid despre productivitate, investiții și interesul național.
